Cele din urma

O ultima dimineata de august.

Pare a fi ultima, de fapt.

O ultima melodie a beatlesilor.

E ultima de fapt.

O ultima gura de cafea.

Nu e ultima, a mai ramas zatul.

Si am ramas si eu… c-un gust amar.

Ma-ntreb de cafeaua e singura care dureaza.

Anunțuri

Ploaie de vară

Ieri noapte a plouat un sfert de eră.

Era târziu și cerul se înecase cu nămol.

Era și frig, și cald, și ochii mi-aveau febra

ferestrelor ude de ploaie

până la sticlă.

Un fulger mi-a trimis un frison

tocmai din vârful țestei

până în glezne,

de-mi tremurau tălpile

ca două aripi frânte,

intrate  în sevrajul zborului.

Ieri noapte a plouat un sfert de eră

atât de nervos

încât m-am temut că nopțile ar putea dura un mileniu.

Condamnare

Mergi.

Ți se topește asfaltul în călcâie.

Miroase a smoală și a trotuare

întristate de prea mers.

Mergi.

Asculți jazzul roșu și speriat al

claxoanelor  ruginii cu motor.

Rupi o frunză,

strângi pumnul,

strângi dinții,

strângi gândul.

Te întrebi cum dor copacii

când li se rup frunze.

Deschizi pumnul,

deschizi dinții,

deschizi gândul

și scapi frunza din el.

Miroase a smoală și a trotuare

întristate de prea frunze.

Mergi.

Îți privești palma și vezi

că are dâre de toamnă verde.

Îți ajungi,

 descui ușa și te oprești.

 

Apune o întrebare

Îți simt ochii
în soarele ce se culcă-n spatele mării.

Are pleoapele încordate-n întrebarea curioasă de cine încălzeste plaja în timpul nopții.

Ai văzut ce trist apun întrebările?

Întrebarea lui e la fel ca întrebarea noastră:

nicicând prea clară, nicicând prea întrebare,

ci mai degrabă-o teamă de a recunoaște

simțământul gelos din ea.

De ce gelos, de ce simțămând când

oricum nisipul e mult prea amorțit

de subtălpi ca să mai simtă

și prea confuz de-atât amor

îngropat până la gât ca să mai știe ce e gelozia.

Tu-mi simți ochii în același soare?

Sau asta-i doar întrebarea mea?

Văd teama dintr-a ta.

Nu știu să cos

Am nevoie de ace
Și de ață și de petece de ceară.
Învăț să cos,
Să leg, să întregesc.
Am mai crescut de ieri
Cu jumătate din ceea ce n-a crescut din mine,
Am mai crescut și haina
Mi-a fugit înspăimântată de molii,
Iar eu am încercat doar s-o ajung,
Înspăimântată de… moarte.
Învaț să cos un petec de ceară
Pentru fâșia de ață lăsată descoperită
Ca pe un fitil nears de lumânare.
Leg moliile, să nu-mi mai gonească din veșminte și
Învăț să întregesc creșterea mea
Cu jumătate din ce am fost ieri,
Când m-am înspăimântat de azi.

intra

Mă întreb cum e oare

skandenbergul  deasupra unei inimi.

E de ajuns un cot, două pentru a răpune?

Sau… e de ajuns o inimă?

Mă întreb câtă forță îți trebuie

să-ți distrugi adversarul,

când ai paralizie de la cot

până la unghia vânătă a degetului mic,

de parcă tot sângele a fugit într-acolo

din urmele adânci ale coatelor voastre.

Poate că ar fi mai bine să trișezi,

știind că singurul înșelat e timpul

tău intravenos?

Extincție

Scântei stinse târziu

și reaprinse din sângele meu,

sângele tău, sângele lor-

hemofilia clipei animate

de brațele îmbrățișate flămând

între două palme de marioneta.

Teatru într-o matrioșka.

Scântei de celuloză,

aprinse cu-n băț de chibrit

sculptat în mina zâmbetelor de grafit.

Scântei aprinse, ce răzbat în timpul sacadat

dintre acum și atunci.