Studiu de caz: limitarismul

Azi nu scriu poezie, fiindcă, spre rușinea umilei mele persoane, n-am găsit conotații într-ajuns de satisfăcătoare pentru a-mi expune nelămurirea. Succint: nu știu cum să pun pe rimă „Cu prostu’ să nu te pui c-are mintea odihnită”. Nu-mi asum aforismul ăsta ca să nu-și asume nici… muzele lui punerea mea la zid. Și tot n-am vorbit de nelămurire.

Eh, că veni vorba de asta, îmi poate spune cineva dacă urmatoarele caracteristici reprezintă vreun cult, vreo sectă nouă, cu inițiați, seniori, cercetași ș.a.m.d? Nu de alta, da’ poate mă hotărăsc să-mi odihnesc mintea printr-o „aderare” la dânsa. Pardon… dumneaei, ca să nu lăsăm loc de interpretări blasfemice.

Așadar:

-Nu te implici și nu dorești să schimbi nimic; e preferabil și indicat să speri că vor face alții înaintea ta.

-Nu îți susții punctul de vedere, ci îți limitezi vederea doar la un singur punct, ca mințile cu orizonturi închise să poată citi pe alfabetul Braille.

-Să nu ai nerușinarea de a beneficia de bunurile publice.

-Nu-ți impune autoritatea în domeniul în care ești răsbunzător.

– Dacă folosești baia pe a cărei uși este o plăcuță cu o chestie cu rochie, să NU faci greșeala de a iniția ceva. Doar supune-te. Cu toții știm că bărbatu’ e om și femeia-i femeie.

-Nu îți urma pasiunile și, mai ales, NU încerca să le împărtășești altora!

-NU-ți expune ideile în public! Nu ești capabil de asta.

-NU citi și, mai ales, NU folosi cratima! Cu ce te ajută-n viață? Doar nu te-nvață cum să faci tocăniță în timp ce calci vreo trei cămăși, sau cum să pui ceasu’ la 4:00 ca să pleci pe șantier. De! Doar ești cap de familie.

-NU-ți descoperi eul și nu fi conștient de ceea ce reprezinți de fapt! Nu există nicio frânghie ce să-ți țină nasul pe sus. Tre’ să-l ții tu atunci când buzunarul părinților e ocupat.

-Nu cumva să vezi dincolo de aparențe!

-Nu ezita să ierarhizezi oamenii, având rubrica specială pentru cei diferiți. Desfranații!

-NU te băga în chestii ce necesită ceva MB din neuronii tăi, daca n-ai pile în spate! Doar ratații-și folosesc creierul, nu valoroșii ca tine.

Dar cel mai important:

-NU îți descărca furia pe un blog amărât ca să vadă și alții ce gândești! Cine te crezi tu să le spui lucrurilor pe nume.  Mergi la cauză și destram-o cu violență. Cum să ratezi o păruiala?

Eeh, ziceți voi, nu-i ăsta un nou curent? L-aș numi LIMITARISM, da’ cine-s eu să-i dau un nume? Lămuriți-mă voi! Am să închei prin a preciza faptul că ăsta NU e un pamflet, așa că tratați-l ca atare. Sau e? Totuși, voi rămâne la poezie. Acolo pot să zic mai multe.

P.S: Oare trebuie să ne simțim ofensați de faptu’ că Darwin a afirmat că am fost cândva maimuțe? Pură curiozitate.maxresdefault.jpg

Obscuritate

Luați ferestrele de pe zidurile mele,

de găsiți cioburi

pe bordurile din fața alor voastre.

Luați și pervazul cu vopsea scorojită,

ce încă pastrează forma de coate.

Luați și plasa găurită

de aripi de țânțar,

și draperia pătată de august

cu miros de ploaie.

Totuși, vă rog, lăsați-mi zidurile de la ele,

căci mie îmi place

doar lumina difuză.

Suicid în mușuroaie

Îmi plouă cerul gurii căpșune

și mă gândesc că nu e chiar atât de rău să fii torent

când nisipurile din tine

îți sufocă marea.

Îmi plouă cerul gurii,

iar tu încerci zadarnic

să-i guști seceta ei claviculară.

Rămâi acolo, cu dimensiunea ta spațială

lângă dimensiunea ei de timp rupt din mine.

Tăcut, pe-o bancă.

Voi nu știți, dar eu vă simt

cum simt cenușa ce cade-n ecouri…

și-n căpșune.

Mă-ntreb ce se alege de bănci

după ce oamenii pleacă.

Le-aș fi piroane și m-aș desprinde din asfalturi

sa fugă singure de singurătate,

căci și pe ele le simt cu scârțâit de oase.

Nu mai privesc la voi.

De-aici de sus nu sunteți oameni,

nu sunteți timp, nu sunteți viață,

nici viermi, nici carne și nici moarte.

Nu mai privesc la voi

când stau pe mușuroiul de sub mine

și simt furnicile cum se iubesc prin garsoniere.

Mi-e prea teamă să-mi fie teamă,

să nu mă ciupească vreun gând de târâtoare

și să-mproșc cu venin fărâma de măduvă

din curajul meu.

Simt cum mi se dezbină oasele

ca prima oară când m-ai strâns la tine în brațe,

de parcă ai fi cuprins prin mine

mișcarea ta browniană.

Mă arde pieptul și zgomotul

de coaste împietrite îmi zdruncină

timpanul.

Încă-mi simt furtuna din gură.

E freamat în mine, în voi și-n furnicile din garsoniere.

Acum pe piept mi s-a așezat o umbra

a dualității dimensiunilor noastre de timp și spațiu.

așa… ca pe o bancă.

Te-ai întrebat vreodată

ce se alege de oameni

când băncile se lasă înghițite

de mușuroaie?

Tu plângi, iar eu tac și mușc turbat

din căpșunele tale.

Plouă torențial și  nu vrei să mă mai ții în brațe.

Nu mai privesc la voi.

Îmi împreunez palmele pe piept

și m-arunc cu ochii-nchiși pe spate,

cum te-aruncai tu în fiecare noapte,

când eu-ți număram pistrui până la trei.

 Torente de sudoare pe tâmplele tale

și-un tunet surd, târziu în suicidul meu.

Nu mai privesc, dar pe voi

vă văd privindu-vă prin mine.

Acum furnicile nu se mai iubesc  prin garsoniere.

Deschid ferestrele și se întreabă

de nu cumva căpșunele au gust de ploaie.

Zâmbesc amar, își fac cruce și se întorc tăcute

în

mușuroaie.16996753_1321348881269154_18908196_n

Mural

15 grade cu plus desenat

cu o creangă ruptă din brațul meu

pe nisip.

Un desen pustiu

Pe o piatră colorată cu te iubesc-uri

despărțite de secundele sedentare

dintre două trupuri de nămol.

Vara miroase amar când te uiți pustiu

la desenul de pe piatră

și n-ai cui despărți secundele dintre

te iubesc-uri.

Îți cari crengile și le lași să ardă mocnit

în buzunare, că-ți place mirosul

de zahăr ars.

Te așezi lângă apă. Și ea miroase.

Vrei să te vezi cum tresari în cercuri

când se aruncă cu pietre în tine.

Dar nu-s nici pietre și nici cercuri.

Sunt doar cearcăne obtuze

Cu unghiuri de 15 grade între vânt și noapte.

Încă miroase a zahăr ars.img_20170224_003030

Șină vertebrală

Coloana mea e șină de tren
Pentru viață.
Șuieră cu urlete de accelerat
cu aburi.
Craniul mi-i gară fără peroane,
Cu picioare de gânduri
Pironite-n macazuri.
Șuieră cu urlete de accelerat
Și-mi fuge o clipă prin vertebre
Ca Săgeata Albastră.
Fierul din sânge mi se preface-n ceață,
Iar
Zâmbetu-mi râde scârțâit de roți
Când eu îmi jupoi cu unghiile rugina de pe buze.

Îmi simt ochii legănându-se pe fire,

pe ațe, pe sârme,

între două tâmple de electricitate.

Trece. Zboară. Rămâne.

Cum șuieră cu urlete de accelerat cu aburi…
Și coloana mea tot șină de tren pentru viață.36d2c00e-49d5-4302-ae30-8971be888149