Condamnare

Mergi.

Ți se topește asfaltul în călcâie.

Miroase a smoală și a trotuare

întristate de prea mers.

Mergi.

Asculți jazzul roșu și speriat al

claxoanelor  ruginii cu motor.

Rupi o frunză,

strângi pumnul,

strângi dinții,

strângi gândul.

Te întrebi cum dor copacii

când li se rup frunze.

Deschizi pumnul,

deschizi dinții,

deschizi gândul

și scapi frunza din el.

Miroase a smoală și a trotuare

întristate de prea frunze.

Mergi.

Îți privești palma și vezi

că are dâre de toamnă verde.

Îți ajungi,

 descui ușa și te oprești.

 

Apune o întrebare

Îți simt ochii
în soarele ce se culcă-n spatele mării.

Are pleoapele încordate-n întrebarea curioasă de cine încălzeste plaja în timpul nopții.

Ai văzut ce trist apun întrebările?

Întrebarea lui e la fel ca întrebarea noastră:

nicicând prea clară, nicicând prea întrebare,

ci mai degrabă-o teamă de a recunoaște

simțământul gelos din ea.

De ce gelos, de ce simțămând când

oricum nisipul e mult prea amorțit

de subtălpi ca să mai simtă

și prea confuz de-atât amor

îngropat până la gât ca să mai știe ce e gelozia.

Tu-mi simți ochii în același soare?

Sau asta-i doar întrebarea mea?

Văd teama dintr-a ta.

Nu știu să cos

Am nevoie de ace
Și de ață și de petece de ceară.
Învăț să cos,
Să leg, să întregesc.
Am mai crescut de ieri
Cu jumătate din ceea ce n-a crescut din mine,
Am mai crescut și haina
Mi-a fugit înspăimântată de molii,
Iar eu am încercat doar s-o ajung,
Înspăimântată de… moarte.
Învaț să cos un petec de ceară
Pentru fâșia de ață lăsată descoperită
Ca pe un fitil nears de lumânare.
Leg moliile, să nu-mi mai gonească din veșminte și
Învăț să întregesc creșterea mea
Cu jumătate din ce am fost ieri,
Când m-am înspăimântat de azi.

intra

Mă întreb cum e oare

skandenbergul  deasupra unei inimi.

E de ajuns un cot, două pentru a răpune?

Sau… e de ajuns o inimă?

Mă întreb câtă forță îți trebuie

să-ți distrugi adversarul,

când ai paralizie de la cot

până la unghia vânătă a degetului mic,

de parcă tot sângele a fugit într-acolo

din urmele adânci ale coatelor voastre.

Poate că ar fi mai bine să trișezi,

știind că singurul înșelat e timpul

tău intravenos?

Extincție

Scântei stinse târziu

și reaprinse din sângele meu,

sângele tău, sângele lor-

hemofilia clipei animate

de brațele îmbrățișate flămând

între două palme de marioneta.

Teatru într-o matrioșka.

Scântei de celuloză,

aprinse cu-n băț de chibrit

sculptat în mina zâmbetelor de grafit.

Scântei aprinse, ce răzbat în timpul sacadat

dintre acum și atunci.

Studiu de caz: limitarismul

Azi nu scriu poezie, fiindcă, spre rușinea umilei mele persoane, n-am găsit conotații într-ajuns de satisfăcătoare pentru a-mi expune nelămurirea. Succint: nu știu cum să pun pe rimă „Cu prostu’ să nu te pui c-are mintea odihnită”. Nu-mi asum aforismul ăsta ca să nu-și asume nici… muzele lui punerea mea la zid. Și tot n-am vorbit de nelămurire.

Eh, că veni vorba de asta, îmi poate spune cineva dacă urmatoarele caracteristici reprezintă vreun cult, vreo sectă nouă, cu inițiați, seniori, cercetași ș.a.m.d? Nu de alta, da’ poate mă hotărăsc să-mi odihnesc mintea printr-o „aderare” la dânsa. Pardon… dumneaei, ca să nu lăsăm loc de interpretări blasfemice.

Așadar:

-Nu te implici și nu dorești să schimbi nimic; e preferabil și indicat să speri că vor face alții înaintea ta.

-Nu îți susții punctul de vedere, ci îți limitezi vederea doar la un singur punct, ca mințile cu orizonturi închise să poată citi pe alfabetul Braille.

-Să nu ai nerușinarea de a beneficia de bunurile publice.

-Nu-ți impune autoritatea în domeniul în care ești răsbunzător.

– Dacă folosești baia pe a cărei uși este o plăcuță cu o chestie cu rochie, să NU faci greșeala de a iniția ceva. Doar supune-te. Cu toții știm că bărbatu’ e om și femeia-i femeie.

-Nu îți urma pasiunile și, mai ales, NU încerca să le împărtășești altora!

-NU-ți expune ideile în public! Nu ești capabil de asta.

-NU citi și, mai ales, NU folosi cratima! Cu ce te ajută-n viață? Doar nu te-nvață cum să faci tocăniță în timp ce calci vreo trei cămăși, sau cum să pui ceasu’ la 4:00 ca să pleci pe șantier. De! Doar ești cap de familie.

-NU-ți descoperi eul și nu fi conștient de ceea ce reprezinți de fapt! Nu există nicio frânghie ce să-ți țină nasul pe sus. Tre’ să-l ții tu atunci când buzunarul părinților e ocupat.

-Nu cumva să vezi dincolo de aparențe!

-Nu ezita să ierarhizezi oamenii, având rubrica specială pentru cei diferiți. Desfranații!

-NU te băga în chestii ce necesită ceva MB din neuronii tăi, daca n-ai pile în spate! Doar ratații-și folosesc creierul, nu valoroșii ca tine.

Dar cel mai important:

-NU îți descărca furia pe un blog amărât ca să vadă și alții ce gândești! Cine te crezi tu să le spui lucrurilor pe nume.  Mergi la cauză și destram-o cu violență. Cum să ratezi o păruiala?

Eeh, ziceți voi, nu-i ăsta un nou curent? L-aș numi LIMITARISM, da’ cine-s eu să-i dau un nume? Lămuriți-mă voi! Am să închei prin a preciza faptul că ăsta NU e un pamflet, așa că tratați-l ca atare. Sau e? Totuși, voi rămâne la poezie. Acolo pot să zic mai multe.

P.S: Oare trebuie să ne simțim ofensați de faptu’ că Darwin a afirmat că am fost cândva maimuțe? Pură curiozitate.maxresdefault.jpg

Obscuritate

Luați ferestrele de pe zidurile mele,

de găsiți cioburi

pe bordurile din fața alor voastre.

Luați și pervazul cu vopsea scorojită,

ce încă pastrează forma de coate.

Luați și plasa găurită

de aripi de țânțar,

și draperia pătată de august

cu miros de ploaie.

Totuși, vă rog, lăsați-mi zidurile de la ele,

căci mie îmi place

doar lumina difuză.